ISTORIC

Comuna Râmeţ este situată în nord-estul Munţilor Trascău, pe cursul mijlociu al râului Stremţ sau Geoagiu. Aici s-a desfăşurat la 29 noiembrie 1784 lupta de la Râmeţ dintre ţăranii răsculaţi conduşi de Horea, Cloşca şi Crişan şi armata imperială austriacă.

 http://enciclopediaromaniei.ro/wiki/Lupta_de_la_R%C3%A2me%C5%A3

Lupta de la Râmeţ

Share on facebook Share on twitter Share on email

de la Enciclopedia României

Lupta de la Râmeţ (judeţul Alba) a avut loc pe data de 29 noiembrie 1784, între ţăranii răsculaţi ai lui Horea, Cloşca şi Crişan şi armata imperială austriacă. Scopul imperialilor era să străpungă trecătorile ce duceau în centrul Munţilor Apuseni, controlat de răsculaţi, iar aceştia, firesc, au încercat să se apere. Lupta s-a încheiat cu victoria ţăranilor răsculaţi.
Lupta de la Râmeţi nu este un eveniment singular, ea face parte din suita de confruntări dintre ţăranii răsculaţi şi armata imperială trimisă să înăbuşe răscoala românilor din munţi. Localitatea Râmeţ constituie o poartă de intrare în munţi, iar stăpânirea acesteia permite accesul spre inima Ţării Moţilor, oraşul Câmpeni, respectiv Abrud. Scopul armatei imperiale era dublu, atât deschiderea drumului spre centrul Apusenilor, cât şi interzicerea accesului răsculaţilor spre câmpie, spre Aiud şi Alba Iulia. Un alt obiectiv propus de austrieci era provocarea de pierderi umane în rândul răsculaţilor, acţiunea fiind una de represiune.
Efectivele armatei austriece erau conduse de vicecolonelul Schultz von Leichtenthal, care comanda o trupă alcătuită din 143 infanterişti din regimentul Gyulai (recrutat din Ardeal) şi 68 husari secui din regimentele secuieşti de grăniceri. Baza lor de plecare era satul Cricău. Ca sprijin urmau să primească trupa locotenentului Probst, formată din 40 husari secui, care s-ar fi constituit şi ca ariergardă.
Oastea ţărănească ce avea să se opună expediţiei austriece era formată din cca. 1000 oameni, sub conducerea lui Ioan Horea, care era însuşi fiul iniţiatorului răscoalei, Horea. Ioan Horea, fiind în vârstă de doar 19 ani la acea dată, a fost ajutat de către mai mulţi căpitani ţărani, numiţi de Horea şi de Cloşca, să organizeze rezistenţa. Cetele de ţărani ce vor înfrunta trupele imperiale proveneau din Câmpeni şi din satele Bistra, Muşca, Lupşa, Sălciua, Baia de Arieş, Mogoş, Ponor şi Râmeţ.
Trupa austriacă a lui Schultz a plecat din Cricău şi a urmat drumul spre nord, trecând peste satele Tibru, Benic şi Geoagiu de Sus, de unde au ieşit în drumul ce duce la Râmeţ. De la Râmeţ austriecii au înaintat prin defileul ce duce spre Ponor, care este foarte îngust şi era expus atacului ţăranilor care vegheau pe înălţimi şi în locurile mai înguste ale trecerii. Vicecolonelul Schultz şi-a dat seama de dificultatea în care îşi pusese trupele în acest defileu îngust şi a încercat să ducă tratative cu ţăranii, sperând să îi păcălească, după cum mai făcuse înainte cu puţină vreme, în timpul armistiţiului de la Tibru. Îşi dădea seama că deşi deţinea armament de foc mult mai bun, ţăranii îi erau numeric superior în proporţie de 4 la 1.
Ţăranii nu se lasă păcăliţi din nou şi deschid lupta începând să tragă cu puţinul armament de foc pe care îl aveau. Austriecii, văzându-se ameninţaţi şi din faţă şi din flancuri, răspund cu foc. Răsculaţii se apropie încetul cu încetul de trupele imperiale, iar lupta va dura, cu încrâncenare, timp de patru ore. Schultz decide să se retragă, dar în cursul acestei manevre soldaţii săi se trezesc primiţi cu focuri de armă din partea unei cete de ţărani care în timpul luptei reuşise să se strecoare în spatele lor. Retragerea continuă, soldaţii fiind mereu hărţuiţi de ţărani, ajungându-se în unele situaţii chiar la lupta corp-la-corp.
O altă trupă de ţărani se deplasase deja de mai multă vreme în spatele austriecilor şi a tăiat pădurea în spatele imperialilor, spre a opri retragerea acestora spre Zlatna. Ajunşi la locul unde pădurea era tăiată, Schultz a fost nevoit să se retragă pe altă cale decât cea planificată, deoarece zona era de netrecut.
Ţăranii răsculaţi nu au avut posibilitatea de a urmări trupa austriacă, astfel că aceasta reuşeşte în final să se retragă la Aiud. Locotenentul Probst, care urma să sprijine trupa lui Schultz, nu a reuşit să facă joncţiunea cu acesta din urmă şi a ajuns la locul luptei abia a doua zi.
Pierderile în această luptă au fost de un mort şi 15 răniţi de partea austriecilor şi 17 morţi şi trei prizonieri de partea ţăranilor. Numărul răniţilor şi a altor morţi din rândurile ţăranilor nu se cunosc, primele cifre fiind extrase unilateral din raportul vicecolonelului Schultz, ca fiind unicele păstrate şi cunoscute.
Lupta de la Râmeţ a fost câştigată de către ţăranii răsculaţi, deşi aceştia se confruntau cu militari de profesie şi erau foarte slab dotaţi cu arme de foc. După luptă oastea ţărănească s-a retras la Abrud.

Bibliografie

• * * * Ţara Moţilor, volumul IV, Casa de editură "Atlas Clusium", seria "Sapientia" 1, 1992 ISBN 973-555-021-0

Comuna Rîmeț e traversata de o parte a Munților Trascău, cunoscuta în zona cu denumirea de ,,Tarcău,, . Este o comună cu 13 cătune, a căror denumire este luată de la numele de familie acelor ce viețuiesc acolo. Zone cu interes turistic: Huda lui papară, Sat Cheia și Cheile Rîmețului, valea Inzelului, valea Poienii, Sat Brădești, Poiana narciselor, Peștera din Tarcău, Peștera din Bonta, vânătarele Ponorului. Este printre comunele cu cele mai multe biserici. Sunt 7 biserici parohiale și o mănăstire. Mănăstirea Rîmeț este situată în cătun Valea Mănăstirii cu acces auto din Teiuș 18 kilometrii. Celelalte Biserici le găsim astfel: Biserica din Pleașă, Biserica din valea Uzei sau Albești, Biserica din Olteni, Biserica din Valea Inzelului, Biserica din Brădești, Biserica din Cheia Satele sun puțin populate și cu oameni înaintați în vârstă. Cătunele mai populate sunt: cătun Vlădești, Pleașă, Valea Inzelelui, Olteni, Valea făgetului, Brădești, Valea Poienii, Cătune ce depășesc puțin 10 familii. Restul cătunelor cum ar fi: Prăjăști, Cheia, Boțani, Vicești Bicești și altele, nu depășesc 2 familii sau 2 persoane (sat Cheia). La satele propriu-zise din Comuna Rîmeț se ajunge prin Orașul Aiud.

 


 MÂNĂTIREA RÂMEŢ

• Mănăstirea Râmeț. Schitul, intemeiat catre sfarsitul secolului al XIV-lea, pastreaza vechea biserica de piatra, o constructie dreptunghiulara cu absida semicirculara decroșată. Naosul este boltit in semicilindru axial, iar pronaosul are bolta semicilindrica transversala, deasupra sa inaltandu-se turnul-clopotnita. La interior, valoroase picturi datorate maestrului Mihul de la Crișul Alb (1483), de asemenea picturi din 1741, in stil postbrâncovenesc, executate de o echipa de maestrii in frunte cu Grigore Ranite. Cladirea arhondaricului datează din secolul al XVI-lea si a gazduit prima școală româneasca din jud. Alba. Mănăstirea este marcată și pe Harta Iosefină a Transilvaniei din 1769-1773 (Sectio 138).

 

Date geografice: judeţul Alba, comuna Râmeţ, valea Geoagiului la confluenţa cu valea Mogoşului, munţii Trascăului.
Acces auto: de la Teiuş 17 km, spre vest, drum asfaltat şi modernizat, pe alocuri îngust
Hram: Izvorul Tamaduirii, Nasterea Maicii Domnului, Sf. Nicolae; Biserica nouă - Adormirea Maicii Domnului şi Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel
Atestare documentară:  1376, după unii chiar seolul al XIII-lea - călugării Ghenadie şi Romulus; Biserica nouă - 1986.

 Viata Sfantului Ghelasie de la Râmeţ

 

Sfantul Ierarh Ghelasie s-a nevoit in vea­cul al XIV-lea, mai intai ca sihastru pe valea paraului Ramet din Muntii Apuseni si, apoi, ca egumen al Manastirii Ramet din judetul Alba, avand o viata duhovniceasca imbuna­tatita si invrednicindu-se inca din tinerete cu darul facerii de minuni. Era originar din partea locului. Luand din tinerete jugul lui Hristos, a deprins de la cei mai iscusiti eremiti mestesugul luptei duhovnicesti, Apoi, curatindu-si mintea de cugetele cele rele si invrednicindu-se de darul facerii de minuni, a coborat in obste si a ajuns vestit povatuitor de suflete, intemeind o obste de monahi alesi. In traditia locului se spune despre Cuvio­sul Ghelasie ca avea doisprezece ucenici cu care impreuna se ruga si postea, savarsind sfintele slujbe cu mare osardie si frica de Dumnezeu. In toata saptamana, Cuviosul Ghe­lasie nu primea mancare, indestulandu-se numai cu Preacuratele Taine. Ziua mergea cu ucenicii la ascultare, iar noaptea facea priveghere si savarsea Sfanta Liturghie. Nu­mai sambata si Duminica manca impreuna cu calugarii la trapeza manastiri.

       Acest cuvios sihastru era, de asemenea, un mare parinte duhovnicesc al sihastrilor din Muntii Ramet, precum si al satenilor din Tara Motilor. In posturi cerceta pe toti sihastrii ce se nevoiau in pesteri de piatra si el insusi se ostenea la rugaciune impre­una cu dansii. Apoi cobora in manastire, unde il asteptau credinciosii si mocanii de prin munti. La fericitul Ghelasie veneau si multi bolnavi, mai ales cei stapaniti de du­huri rele, si cu rugaciunile lui se vindecau, caci avea mare dar de la Dumnezeu. Odata, fiind cu ucenicii la adunat fan in poiana manastirii, numita Hopati si fiind mare arsita, incat toti sufereau de sete, Cu­viosul Ghelasie a cazut la rugaciune si in­data a aflat un izvor cu apa. Acest izvor de apa rece se vede pana in zilele noastre si se cheama Izvorul Cuviosului Ghelasie. Multi sateni iau apa din el pentru sanatate si binecuvantare.

      Odata, urcand Sfantul Ierarh Ghelasie in poiana cu asinul sau la adunat fan, si-a cu­noscut dinainte sfarsitul. Deci, rugandu-se mult, si-a chemat ucenicii, poruncindu-le sa traiasca in desavarsita dragoste, sa iubeas­ca Biserica si sa fuga de betie, desfrau si de tot pacatul. Apoi, sarutandu-i pe toti, si-a dat sufletul in mainile lui Hristos.

       In traditia manastirii se spune ca, in cea­sul cand cobora asinul de pe munte cu trupul Sfantului Ghelasie au inceput clopotele de prin sate sa sune singure. Apoi, fiind plans de ucenici, a fost ingropat langa zidul bisericii si multi bolnavi se vindecau la mor­mantul lui.

      In anii din urma, s-au descoperit in chip minunat, prin bunatatea si milostivirea lui Dumnezeu, in jurul manastirii, bucati din sfintele sale moaste, prin care se fac nenu­marate minuni in randul credinciosilor ve­niti la manastire pentru rugaciune si in­chinare.

       Astfel, o femeie, pe numele ei Maria, din Negresti-Oas, dupa ce i s-a aratat in vis un porumbel care a indemnat-o sa mearga la Manastirea Ramet, sa se roage si sa se atin­ga de moastele Sfantului Ghelasie, a facut precum i se poruncise in vis si s-a vindecat de epilepsie. Unei alte femei, din Albina-Timis, i-a fost vindecata mana bolnava prin neincetate rugaciuni si lacrimi la moastele Sfantului Ghelasie, iar un credincios cazut in ratacire de la dreapta credinta, din Cocora-Alba, si care era paralizat, adus fiind intr-un car cu boi, a aflat vindecare prin neincetatele sale rugaciuni si ale parintilor la Moastele Sfantului Ghelasie, intorcandu-se vindecat la casa sa trupeste si sufleteste, asemenea paraliticului din Evanghelie.

      Ceea ce s-a transmis prin traditia locului, de generatii intregi, s-a adeverit in zilele noastre, cand, in anul 1978, s-a descoperit in biserica manastirii o inscriptie de mare insemnatate pentru Biserica si neamul ro­manesc, mai ales din partile Transilvaniei, si care consemneaza numele Arhiepiscopu­lui Ghelasie, al zugravului Mihul de la Crisul Alb", precum si anul 1337. Acest Arhiepiscop al Transilvaniei, primul atestat cu nu­mele, este imbunatatitul Ghelasie pe care poporul, in evlavia sa, il cinsteste ca sfant.

      Deci, fara indoiala, Sfantul Ghelasie a fost Arhiepiscop si pastor sufletesc al credincio­silor din centrul Transilvaniei si din Muntii Apuseni in secolele XIV-XV, retragandu-se la batranete in manastirea de metanie, Ramet.

      Iar vietuitorii sfintei manastiri ii cinstesc cu veneratie parti din sfintele moaste, sti­ind ca, prin rugaciuni neincetate la Bunul Dumnezeu, acestea au darul vindecarii de boli si suferinte. Cu ale carui sfinte ruga­ciuni, Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dum­nezeu, miluieste-ne si ne mantuieste pe noi. Amin.